Maria Calciu a publicat un număr considerabil de volume de poezie, zece, după cum aflăm dintr-o listă de la începutul ultimei sale apariţii editoriale, Dincolo de nimeni (Editura Semne, Bucureşti, 2012). Autoarea este o visătoare solitară, complăcându-se într-o lume epurată, diafană, redusă la dimensiuni simbolice. Confesiunea face accesibil un univers interior spiritualizat, joc de umbre şi lumini, de aşteptări inefabile, de mirări în faţa existentului: „Căci/ nevenit cu pasul/ de/ dincolo/ de/ maluri/ demult treceai/ prin mine/ fără de chip/ sau/ nume/ Chemat/ ori/ Aşteptat/ Târziu/ ori/ Neajuns/ Părându-mi Drum/ Înalt/ plecat spre ploi de clipe/ abia urcând spre ele/ prin tine” (atunci). Alcătuită dintr-un singur poem, cartea parcurge un ritual oniric, prospectând cu circumspecţie o suprarealitate. Jocul de oglindiri, interferările de iluzii par a sta la îndemâna autoarei, producând corelări între plin şi gol, între concret şi imaginar. Absenţa este cea care face realitatea. Negaţia creează taină, invizibilul exercită puterea sa de nepătruns. O asemenea reprezentare ne aminteşte de cunoaşterea pe cale apofatică a lui Dumnezeu. Deşi impecabil, inefabil, atotputernic, Dumnezeu este necuprins, nemărginit, nenumit, incognoscibil. Antinomia pare a susţine şi poetica Mariei Calciu. Întoarcerea în propria identitate este un exerciţiu care să o scape de imobilism şi amăgire: „De aceea/ fiindu-mi atât de teamă/ ca nu cumva/ să uit să mai merg/ stând întruna pe loc plângând spre niciunde// mergeam înapoi prin mine/ cu/ mine/ până/ acolo/ atunci/ şi/ departe/ unde/ am uitat/ să mă mai privesc/ să mă mai strig pe mine// Să mă cresc în taină/ oglindă” (plângând spre niciunde).

Tehnica poeziei constă în fuga acesteia de propria formă, evitând încremenirea, zidirea. Fuga de concret aminteşte de modul poeziei lui Nichita Stănescu, fără a se atinge capacitatea de a structura a acestuia. Imaginea în imagine, labirinturile de realităţi, fanteziile baroce dau măsura unui rafinament aparte: „zare de paie/ pe/ foc de oglinzi”, „orice întrebare/ se învârtea în cerc/ lovindu-se/ de/ ziduri/ de/ gânduri şi de turnuri// Unul crescut din altul”, „găsind în mine adâncuri mari de ploi/ ce dureros mereu/ se întorceau/ în ele/ neavând cui să curgă/ neavând cui să plece”... Scriitoarea se lasă captivată de fluidităţi sonore, de jocuri de cuvinte, de gratuităţi discursive care diminuează eficacitatea lirică. Convingerea ei este că realitatea este ocultată, purtând măşti (nu de carnaval, ci de dramă): „Când reveneam pe/ Scena/ Mare/ sub/ masca mea de spectatoare/ ce devenea tot mai subţire/ mai/ transparentă/ mai/ departe// plângând un gol tot mai adânc/ de/ urme-clipe/ transparente/ ce/ miroseau a vise moarte/ a zări închise/ demult smulse/ vopsite toate cu/ o/ mască/ ce doar mai amintea/ de/ Drum” (scena). Poezia este, desigur, o mască a autoarei, exprimând nostalgia originalului.

Prolifică, Maria Calciu publică, tot în acest an, un alt volum de poeme, Golul din ciob (Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2012). Stilistic, nu diferă de cel precedent. Nici tematic. Conţine tot un singur poem, alcătuit din mici secvenţe, care pot avea autonomie. Se păstrează tonul confesiv, impresia de fulguranţă, fuga de materialitate. Golul, despre care se pomeneşte în titlu, nu este unul spaţial, ci psihic-temporal. Poeta creează vagi alegorii, imagini evanescente: „Şi/ cred că doar atunci/ când/ nu/ mi-am mai auzit numele/ strigându-mă// mi-am dat seama că/ de fapt/ Drumul/ de dincolo de uşi/ venise/ el/ în/ mine// De aceea/ poate/ nici măcar nu mi-am mai simţit/ tâmplele lovite/ de/ un/ munte/ când/ atingându-ţi/ palmele/ cu/ Drumul// (oricând fiind gata să-l împart cu tine/ şi/ chiar pe tot să ţi-l aduc în dar/ numai/ ca/ tu/ să/ îl fi dus/ atunci/ spre/ cineva/ anume)/ Te-am auzit/ vorbind/ şi/ lângă/ Drum/ venind/ – venită-n primul gând –/ o/ întrebare-n prag/ stropită mult/ cu/ praf” (Abia întrezărit). Textul pare rezultatul unei stări extatice, deschizând portiţa abisalităţii. Recurent, apar câteva simboluri: oglinda, zidul, umbra, urma, drumul. Starea poeziei este una de frustrare, de neîmplinire, de golire psihică, de zădărnicie.

Maria Calciu iniţiază un univers propriu, obsesiv, difuz, întru totul liric, adică inefabil. Alergând după fineţuri, după diafanităţi, ratează exactitatea, care conţine metafizică. Dar caracteristica poeziei sale este tocmai jocul de labirinturi şi de imagini evazive, iar aptitudinea sa, în acest sens, este nelimitată.